Edward Albee
Nascut pe 12 martie 1928 la Washington, a fost adoptat de Reed si Francis Albee, primind numele de Edward Franklin Albee II. Mostenitori ai multi milionarului producator de teatru Edward Franklin Albee I, parintii sai adoptivi il doresc un respectabil membru al clasei inalte.
Dar la doisprezece ani Edward incearca sa scrie prima sa piesa de teatru. O farsa in trei acte pe teme sexuale. Din aceasta cauza, dar mai ales datorita anturajului de artisti pe care il prefera, adolescentul intra curand in conflict cu parintii, in special cu mama sa. In concluzie, va urma mai multe scoli private si militare. Dar nu renunta la dorinta de a scrie, iar urmatoarele incercari literare le face in poezie si proza.
La douazeci de ani, dupa absolvirea Colegiului Trinity din Conneticut in 1947, decide sa foloseasca renta pe care bunica sa i-o lasase si se muta la New York. Va trai aproape exclusiv din acesti bani si se va concentra asupra carierei literare. Astfel ca, in 1959 va cunoaste primul succes cu piesa The Zoo Story.
Jucata pentru prima oara pe 28 septembrie 1959 la Schiller Theater Werkstatt din Berlin, va imparti in acea seara scena cu Samuel Beckett si Ultima banda a lui Knapp. Premiera americana va veni peste citeva luni, in ianuarie 1960 la New York in Provincetown Playhouse si, alaturi de The Sandbox si The American Dream, va marca efectiv nasterea teatrului absurd american.
Albee e considerat urmasul unor Tennessee Williams, O’Neill sau Arthur Miller. El spune ca se simte mai aproape de autori europeni ca Beckett sau Pinter.
Astazi, detinatorul a trei premii Pulitzer scrie, regizeaza, si preda la School of Theatre a Universitatii din Huston.

“Atac artificialul care a luat locul valorilor reale si balivernele care spun ca totul in aceasta lume care ne fuge de sub picioare e de fapt roz!”
Edward Albee

Somn usor...

In America anilor ’50 sau in Romania anilor 2000, fericirea se masoara in functie de venitul personal. Nu stiu daca sa rid sau sa pling. Sa rid ca “au venit americanii”, sau sa pling ca am descoperit ca de fapt eram americani, doar ca, la vreo cincizeci de ani mai in urma. Despre “costul supravietuirii” afli ori din carti vechi de un secol, ori de la noi de la televizor. Asta e comunicare. In teorie, televizorul cam asta se presupune ca face. Si-atunci cand afli in cinci minute ce se intimpla in cealalta parte a lumii, iti pare ca esti mai aproape. Si confunzi existenta ta, cu a altora. E doar un alt fel de a fi singur...
Si atunci, la prima vedere, Peter iti poate parea un om absolut normal, un cetatean oarecare ce se bucura de citeva ore de liniste in coltul de parc preferat, asezat pe banca pe care se aseaza de fiecare data. Dar, pina la urma, a reusit cineva sa dea definitia normalitatii? Si atunci iti pui intrebari... De ce sta Peter intr-o atit de frumoasa dupa-amiaza de duminica? Are familie. De ce nu se plimba in parcul asta cu familia, cu copii? Privindu-l alaturi de Jerry, care isi poarta intr-un sac toate cele ce-i apartin, Peter are o viata perfecta. Si atunci, de ce vine aici singur? Ce probleme ar putea avea unul ca el? Ar trebui sa fie fericit! Daca stai si-l privesti cu gindul asta in minte, singuraticul zilelor de duminica iti pare un prost!
Deocamdata il tolereaza pe Jerry. Iti pare politicos, poate chiar un pic timorat... Doi straini care incearca sa se cunoasca unul pe celalalt, pret de o conversatie. Nimic rau in asta. O simti in fiecare zi in metrou. Apoi, ca din senin, devine nervos. Vede Peter o legatura ascunsa intre el si viata vagabondului care-i tulbura lectura de duminica? Poate fi asta problema? Sa realizeze el deodata ca undeva, inauntru, esta asemenea lui Jerry? A lui Jerry, un palavragiu (oare?) muncit de probleme fara rezolvare... A celui crud de sincer! Da... Peter se minte pina si pe sine. Fericirea familiala, implinirea profesionala, dragostea pentru niste animale de apartament pe care nu le-a vrut. Isi spune ca este sotul indragostit, angajatul multumit... Dar nu si aici. Parea ca devine el insusi pina sa apara acest chirias etern prin vietile altora! Iar in viata lui frumos construita, daca o privesti acum indeaproape poti trage cu ochiul printre crapaturi. Pentru ca Jerry e acum aici! El pune la indoiala totul.
Iar acum Peter este cel aflat in cusca. Iar gratiile sunt existenta irosita si familia in viata careia toti se dovedesc a fi spectatori. Sa lupte Peter pentru banca? E a lui! Nu... Isi apara iluziile in fata realitatii, a lui Jerry!
Atunci cine e baiatul bun aici, omul cu palaria alba? La urma urmei, cine e normal aici?! Peter sau Jerry? Ce e mai bine: sa traiesti singur, sau intr-o fericire inchipuita? Poate raspunsul e pe undeva pe la jumatatea dumului, ca toate solutiile pe care le consideram, din moderatie, corecte. Sau poate cu totii vrem sa credem ca suntem mai buni, sau mai inteligenti, sau mai frumosi dacat sunde de fapt. Si ca ea, sau el, ne iubesc cu adevarat! Somn usor...

Pompiliu Kostas Radulescu
regizor

JERRY: Am fost la gradina zoologica!

PETER: Poftim...? Cu mine vorbeai...?

JERRY: Poate ca ar fi cazul sa mentionez ca buna mea maicuta l-a parasit pe bunul meu taicut pe cind eu aveam vreo zece ani si jumatate. S-a-mbracat si a pornit-o intrun "turneu adulterin" prin statele din sud...

PETER: Si ce spuneai de gradina zoologica...? Cum c-as citi in ziare sau as vedea la televizor...?